Mitropolitul Veniamin Costachi are meritul de a fi înţeles necesitatea unei şcoli teologice româneşti în Moldova şi de a fi întemeiat în 1803 Seminarul de la Socola căruia, mai târziu, i-a şi dat numele. Până la moartea sa a purtat o grijă deosebită ctitoriei sale. În testamentul său din 1844 evoca motivele înfiinţării şi speranţele legate de această şcoală:
M-am sârguit cu tot chipul ca să aduc pre tagma preoţească la buna păzirea dumnezeeştilor porunci, drept care am căutat să deschid un Seminariu, unde să înveţe pe deplin rânduiala bisericească, istoria sfântă şi eclisiastică, erminia dumnezeeştii Scripturi, şi învăţătura teologică, la care scopos şi dorinţă m-au înlesnit întru pomenire Domnul Moruz. (...)Iar la Socola în locul monahiilor am adunat 60 de copii tineri, fii de preoţi, în vârsta nevinovăţiei, le-am aşezat profesori de gramatică românească şi latină, de caligrafie, de geografie, de aritmetică, istorie universală, logică, filosofie şi ritorică, în care scop dinadins am adus din deosebite părţi bărbaţi vrednici. Le-am rânduit învăţătoriu duhovnicesc de a deprinde rânduiala bisericească, înţelegerea Sfintelor Scripturi, şi alcătuire de cuvinte morale spre a le rosti norodului în besărică, aseminea învăţătoriu de cântările besăriceşti după teoria psaltichiei (...).1
Prin hrisovul de înfiinţare din anul 1803 „şcoala ficiorilor de preoţi” urma să fie întreţinută din veniturile mănăstirii Socola, sub supravegherea egumenului. În 1804, prin grija domnitorului Alexandru Moruzi şi la cererea Mitropolitului Veniamin Costachi, se adăuga suma de 2.500 de lei pe an pentru „buna învăţătură (...) a numiţilor aleşi şi rânduiţi”. Deşi s-au strâns şi alţi bani de la preoţi, cheltuielile erau mai mari şi Mitropolitul cerea la 11 ianuarie 1805 domnitorului noi fonduri pentru finalizarea construcţiei clădirii şcolii spunându-se că „s-au făcut socoteala că, după câte mai sunt trebuincioase, nu să poate întâmpina numai cu suma ace de bani ce să socotisă că vor îndestui, ci mai trebuieşte încă o sumă bunişoară”2. Suma putea fi strânsă prin donaţiile tuturor preoţilor şi diaconilor din ţară, care ar fi trebuit să dea câte un leu. Alexandru Moruzi aprobă cererea lui Veniamin dar stabileşte valoarea subscripţiei la 30 de parale. Dar nici aşa banii strânşi nu au fost suficienţi, la 3 august 1806 stabilindu-se şi alte venituri pentru Seminarul de la Socola: toate viile mănăstirii şi 16 alte pogoane nou primite fiind scutite de vădrărit3.
Primii profesori ai şcoli erau dascălul Enachi şi părintele Ioil venit de la Neamţ4. Primul preda gramatica, logica, retorica, aritmetica şi etica, iar al doilea Vechiul şi Noul Testament şi „bogoslovia”. Dascălul Enachi era Ion Nicolau (Alboteanu), venea din Bucovina şi era nepotul episcopului Dositei Herescu. Studiase la Cernăuţi cu profesorul Anton de Marki, fusese numit profesor la Suceava şi apoi la şcoala domnească de la biserica Sfântul Nicolae. Despre el aflăm mai multe din cartea Cum am învăţat româneşte a lui C. Negruzzi unde are parte de un portret foarte ironic. Părintele Ioil „ieromonah şi dascăl de teologiceşti învăţături” făcea parte din grupul de teologi format de stareţul Paisie la Neamţ5.
În anul 1806, atunci când şcoala de la Socola nu era pe deplin organizată, Moldova şi Ţara Românească intrau sub ocupaţie militară rusească şi după plecarea lui Alexandru Moruzi din funcţie, Veniamin Costachi devenea caimacam. Ca urmare a nemulţumirilor unor boieri care-l socoteau prea tânăr şi neexperimentat pe Mitropolit pentru înalta funcţie pe care o deţinea, acesta renunţa la toate demnităţile şi se retrăgea la 25 martie 1808 la Mănăstirea Slatina şi apoi la Neamţ ca simplu călugăr. Aici a rămas până la retragerea ruşilor în 1812, perioadă în care conducerea Mitropoliei a fost deţinută de Gavriil Bănulescu Bodoni, care primise titlul de Exarh al Bisericilor din Ţara Românească şi Moldova din partea ţarului6. Dar acesta s-a retras o dată cu trupele ruseşti, iar noul domn, Scarlat Callimachi, l-a adus din nou pe tronul de Mitropolit pe Veniamin, primit triumfal de întreaga populaţie a oraşului.
În perioadă în care Veniamin s-a retras la Neamţ, Seminarul înfiinţat de el a continuat să funcţioneze după un an de întrerupere (1808-1809)7, dar în acele vremuri tulburi, rămas şi fără principalul susţinător, şcoala a decăzut. De aceea în 1812 Mitropolitul Veniamin reorganizează din temelie învăţământul teologic la Socola, punând accentul pe aducerea unor profesori cât mai bine pregătiţi. Isaia Giuşcă venise la Socola în 1803 ca elev, devenise diacon şi din 1812 egumen al Mănăstirii în locul lui Sofronie şi în această calitate a fost şi director al Seminarului până în 1834. După 1812 sunt numiţi şi alţi profesori: dascălul Gheorghe Vâlcul, Vasile Popovici, economul Constantin (fost elev al şcolii)8. În 1814 Scarlat Callimachi dădea un hrisov prin care veniturile Seminarului erau suplimentate, ca semn al aprecierii rolului învăţământului teologic românesc9.
În acei ani au fost invitaţi să vină ca profesori la Socola personalităţi culturale de anvergură din Transilvania: Ion Budai-Deleanu, Vasile Aaron, Ioan Barac, Ilieş Pop, Constantin Diaconovici Loga, faptul că unii dintre ei erau uniţi neconstituind un impediment10. Aceste invitaţii nu s-au finalizat prin venirea celor chemaţi. De reorganizarea Seminarului s-a ocupat după 1817 protopopul braşovean Radu Tempea, care deţinuse conducerea şcolilor româneşti ortodoxe din Transilvania şi avea o deosebită experienţă în problemele legate de învăţământ.
Special pentru a recruta profesori pentru Seminar şi a observa organizarea şcolilor din Transilvania a fost trimis în 1820 într-o călătorie de câteva luni tânărul Gheorghe Asachi. El a reuşit să vină cu patru profesori transilvăneni care au fost angajaţi la Socola: Vasile Popp, profesor de filologie şi filosofie, Ioan Costea, profesor de retorică şi poetică, Ioan Mamfi, profesor de latină şi Vasile Fabian Bob, profesor de teologie11. La solicitarea Mitropolitului, de reforma din 1820 s-a ocupat alături de Gheorghe Asachi şi vornicul de atunci Mihail Sturdza. Revoluţia din 1821 a dus la retragerea lui Veniamin în Rusia, suspendarea cursurilor de la Socola determinând plecarea profesorilor transilvăneni rămaşi fără salarii şi fără perspective de viitor. Ceea ce construise Veniamin cu atâta trudă într-o perioadă lungă de timp se năruise.
Veniamin a revenit în ianuarie 1823 în scaunul de mitropolit, dar Seminarul de la Socola şi-a reluat mai greu activitatea. Semne că nu dispăruse de tot există. Constantin Erbiceanu crede că în 1824 probabil se reluase activitatea didactică şi în 1826 sigur se întâmplase acest lucru, dovadă fiind trimiterea proaspătului diacon Vasile Arbore în acel an la Socola ca să înveţe12. Dar ce se întâmpla în perioada respectivă la Socola nu se ridica nici pe departe la nivelul anterior anului 1821.
În anul 1828 a început o nouă ocupaţie rusească şi Seminarul a avut şi el de suferit, Mănăstirea arzând în acel an din cauza incendiului de la brutăria garnizoanei armatei ruseşti care se afla lângă Socola. Distrugerile au fost numeroase, pierzându-se acum o parte din actele şi cărţile ce se aflau acolo.
Adoptarea Regulamentului Organic al Moldova, în 1832, aducea o serie de reglementări precise şi cu privire la învăţământul teologic. Cea mai importantă hotărâre era condiţionarea primirii în rândul clerului de absolvirea Seminarului de la Socola. Din păcate acest principiu, rămas în vigoare pentru mult timp s-a respectat prea puţin, fiind ignorat sau evitat ulterior prin formula cursurilor rapide de un an sau de doar câteva luni. Deşi diminuat de nerespectarea lui, principiul obligativităţii studiilor pentru preoţi era un pas înainte în ridicarea gradului de cultură a întregului cler. Erau prevăzute în Regulamentul Organic şi alte idei care s-au regăsit în aproape toate legile de mai târziu privitoare la învăţământul teologic, cum ar fi obligativitatea ca absolvenţii să devină preoţi, altfel fiind nevoiţi să plătească întreţinerea lor în perioada studiilor. Numărul maxim al elevilor era fixat la 200, iar vârsta la care erau primiţi era de 15 ani.
După 1832 administrarea Seminarului a intrat în sarcina Epitropiei învăţăturilor publice, iar veniturile au fost suplimentate cu averile schiturilor Duca şi Rafail. În 1841, de la Mitropolie şi din veniturile celor două schituri primite, Seminarul primea 37.500 de lei anual, iar de la Episcopiile de la Roman şi Huşi doar 35.000 de lei, deşi în bugetul stabilit prin Regulamentul Organic se stabilea 60.000. Pentru că acum numărul de elevi şi de profesori de la Socola crescuse, la cererea lui Veniamin adresată domnitorului Mihail Sturdza, Obşteasca Adunare aproba o nouă mărire a veniturilor Seminarului pe baza creşterii sumelor alocate de cele două episcopii, cea de la Roman urmând să dea 40.000 de lei, iar cea de la Huşi 35.000 de lei. Cu această ocazie era reafirmată regula absolvirii acestei şcoli de către toţi viitorii preoţi, dar se acceptau ca măsură temporară unele derogări, neexistând preoţi suficienţi13. Situaţia financiară a Seminarului nu era astfel rezolvată pentru că banii care urmau să vină de la Roman şi Huşi ajungeau cu mare întârziere şi de multe ori erau trimise sume mai mici.
După 1832 au venit la Socola şi profesori noi: Andrei Teodorescu, Lupu David, Anton Velini şi ieromonahul Veniamin Popescu. Economul Constantin Teodorescu revenea la Seminar în 1834. Anul 1834 marchează şi numirea pentru prima dată a unui director mirean, juristul Damaschin Bojincă. Acesta nu preda nici un curs şi se ocupa doar de conducerea şcolii. Internatul rămânea în grija egumenului. Din 1839 până în 1840 funcţia de director a revenit Arhim. Vladimir Suhopan Irinupoleos, dar în 1840 se întorcea Damaschin Bojincă pentru a fi un an mai târziu înlocuit tot de Arhim. Suhopan.
În anul 1840, Mitropolitului Veniamin Costachi îi erau recunoscute meritele în ceea ce priveşte organizarea învăţământului teologic din Moldova, Mihail Sturdza acordându-i trei medalii şi dând şcolii de la Socola numele său14, dar relaţiile dintre domn şi mitropolit au devenit tot mai reci. Boierii influenţi din Moldova, mulţi dintre ei adepţi ai ideilor revoluţionare ale epocii, vedeau în Veniamin un retrograd, fiind preferat pentru funcţia de mitropolit Meletie, episcopul de Roman. În plus Mihail Sturdza era încurcat de Veniamin în planurile sale de a controla averile bisericeşti, după cum dovedeşte şi perioada de doi ani care a trecut până să numească pe altcineva în funcţie. La toate aceste presiuni, cu aceeaşi demnitate, Veniamin Costachi decidea să se retragă iar, ca simplu monah la Slatina. În actul de demisie era invocată grija pentru nemurirea sufletului şi, cu o desăvârşită smerenie şi pocăinţă, el se recunoştea nevrednic de funcţia pe care o deţinea.
Prin testamentul din ianuarie şi prin „adaosul” din iulie 1844, Veniamin se îngrijea şi de viitorul Seminarului. Deşi nu strânsese avere şi nu deţinea nici 100 de galbeni, din vânzarea după moartea sa a unor obiecte de valoare ce îi aparţineau, cum era ceasul primit de la sultan şi un engolpion de la ţar, urmau să se facă acte de binefacere şi să fie plătite studiile teologice la Atena ale lui Veniamin Cananău, ultimul său fiu duhovnicesc. Unele bunuri erau dăruite călugărilor de la Slatina, unor apropiaţi şi arhidiaconului Meletie Istrate, un alt fiu duhovnicesc al său. Din dobânda celor 800 de galbeni care i se cuveneau lui Veniamin de pe urma publicării Istoriei bisericeşti, urma să se tipărească în fiecare an cărţile de cult pentru absolvenţii de la Socola, având prioritate cei care mergeau la biserici sărace15. Tot 800 de galbeni, ce urmau să fie obţinuţi din valoarea engolpionului de la ţar, erau lăsaţi Casei Şcoalelor pentru ca din dobândă să se finanţeze un premiu anual pentru „autorii celor mai bune compuneri în limba patriei, şi mai ales privitoare la istoria patriei şi naţiei”. În cazul în care cei premiaţi refuzau banii, aceştia urmau să fie folosiţi pentru tipărirea acelor scrieri şi distribuirea lor gratuită către elevii şcolii din care provenea câştigătorul.
Seminarului îi erau lăsate toate cărţile traduse de Veniamin:
Toate tălmăcirile mele ce unile sânt scrise cu mâna mea, şi unile de alţii spre ajutorul mieu, precum şi aceasta a psaltirii pomenită mai sus (până se va tipări) cum şi parte din cuvintele Dascălului şi sfinţitului propoveduitoriu al besăricii mari chir Iosaf Cornilie câte se vor afla pre lângă mine, las ca să se dea la păstrare la Seminariul din Socola (în vivlioteca căreia mai sânt asămonea manuscrisuri de ale mele), ca să fiu pomenit acolo de fraţii siminarişti, şi prin bisăricile la cere ei să vor învrednici a fi slujitori lui Dumnezeu.16
Grija lui Veniamin Costachi pentru învăţământul în limba română şi în special pentru cel teologic urma să se facă simţit şi după moartea sa prin aceste dispoziţii testamentare. Dar adevărata moştenire era formarea unor oameni vrednici pe care i-a trimis la studii în străinătate şi cărora le-a insuflat ideile sale, dintre ei distingându-se Arhiereul Filaret Scriban.
1 Apud Ilie Gheorghiţă, op. cit., p. 241-242.
2 Gheorghe Adamescu, op. cit., anexa 5, p. 11*-12*.
3 Ibidem, anexa 6, p. 12*-13*.
4 Numele corect ar fi Ioan după N. A. Ursu, la Gh. Adamescu fiind o greşeală de lectură (N. A. Ursu, op. cit., p. 253-254).
5 Ibidem, p. 254.
6 Al. I. Ciurea, op. cit., p. 80.
7 N. A. Ursu, op. cit., p. 253.
8 Constantin Erbiceanu, op. cit., p. 38-39.
9 Ibidem, p. 43-44.
10 N. A. Ursu, op. cit., p. 253.
11 Constantin Erbiceanu, op. cit., p. 50.
12 Ibidem, p. 55.
13 Gheorghe Adamescu, op. cit., anexe 12-13, p. 16*-17*.
14 Ibidem, anexa 15, p. 20.
15 Apud Ilie Gheorghiţă, op. cit., p. 249.
16 Ibidem, p. 247. Printre cărţile donate Seminarului s-au aflat şi unele manuscrise care nu au fost publicate niciodată, cum ar fi, de exemplu, traducerea integrală a comentariilor Sfântului Ioan Gură de Aur la epistolele Sfântului Pavel, în şapte tomuri masive, şase dintre ele aflate azi în Biblioteca „D. Stăniloaie” a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei iar unul în muzeul Mănăstirii Golia. Vezi şi Pr. N. Donos, Un manuscris preţios în Biblioteca Seminarului „Veniamin”, în Anuarul Seminarului „Veniamin Costache” din Iaşi, 1927-1931, Iaşi, 1932, p. 74-89.
